sâmbătă, 8 august 2009

Jurnal cu ploi şi pisici de august





O cafeaaa! Mai întîi o cafea, vă rog! Aşaaa! Şi acum să văd cum pot scrie cu picioarele pe pereţi. Zgîtia asta de pisic pe care l-am cules ieri din stradă nu are astîmpăr. Gleznele mele bîţîind sub birou îl fascinează, drept pentru care se aruncă orbeşte asupra lor înfigînd gheruţe subţirele de sîrmă. Pe urmă îşi lipeşte boticul julit încercînd să prindă cu dinţii o bucăţică de pulpă. Mmmm...nesătulul! flămînd ai mai fost, pişcot.

Păi să revenim la ziua de ieri. Faptele au fost astfel: citisem în seara dinainte însemnarea Almei despre ultimul pisic găsit. Ieri dimineaţă cînd am ieşit din bloc să merg spre serviciu mă gîndeam la asta şi la cum de găseşte ea toate animăluţele astea năpăstuite şi cum de mie nu-mi ies în cale decît pisici dolofane care tronează imperial prin faţa cîte unei scări de bloc, pisici care se vede de la o poştă că-s răsfăţate şi ultra-alintate de tot blocul.

Buuun! Şi cînd ajung la policlinică, între timp se pornise o ploaie mai adevărată, un mîţ mic, ciufulit, muiat de ploaie, răpănoşel şi vai de mama lui se ia după mine şi mă urmează cum-necum, pe scări. Întîi l-am depăşit, da’ pe urmă nu ştiu ce gînd mă făcu să mă-ntorc după el şi să-l culeg în palmă. L-am luat sus în birou, am început să caut nişte papa-bun pentru pisoi dar nu prea am găsit, pînă la urmă am închipuit o zemuşoară din lapte praf dizolvat în apă, niscaiva pîine muiată şi...a mers. A limpăit ca un flămînd ce era vro trei porţioare, mai mult supt decît mestecat după care, i-am închipuit într-o cutie din care am evacuat topurile de hîrtie, un culcuş. A dormit ca un prunc pisicesc vro două ore, după care, liniştit, sătul şi odihnit, a zbughit-o d-acolo şi s-a pornit să cerceteze toate cotloanele biroului meu (şi avea ce cerceta). Din cînd în cînd mă privea aşa, într-un fel care te făcea să crezi că ştie mai multe decît spune, dar am intuit totuşi: aproape că trecusem testul, fusesem adoptată.

Ce mai puteam să fac? Acolo nu-l puteam lăsa de vineri pînă luni. Să-l las iar pe drumuri, n-aveam inima asta, l-am luat acasă. Un ghem prizărit, alb cu urechiuşele şi codiţa şi o pată cenuşie şi botic julit mai demult, acum aproape vindecat pare-se, cine ştie pe unde îşi va fi băgat năsucul curios sau ce-o fi păţit.

Cred că are în jur de o lună, o lună jumate şi nişte ochişori de lapte (încă) de un gri-cenuşiu-albăstrui. Iar dumnealui pisicu’ şi-a dat tot concursul să mă impresioneze: a priceput din prima care-i regula casei, a învăţat rapid drumul pînă la cutiuţa cu nisip de la toaletă, farfuriuţa cu mîncare la bucătărie, restul e...cîmp de cercetat cu atenţie maximă. Ah!! Da, era să uit: florile. Astea nu prea au scăpat nesmotocite. Dar asta doar aşa, ca să se vadă şi să se ştie cine-i noul stăpîn.

Încă nu ştiu cum să-l numesc, singurul nume care mi-a venit în minte şi mi se pare că i se şi potriveşte e...Matei. Dar mă mai gîndesc.

Şi mă mai gîndesc, felul în care mi-a ieşit în cale imediat numai ce gîndul am gîndit într-o zi de vineri, n-o fi şi ăsta vreun semn?


P.S. foto pisic înainte de băiţă, după, va urma

miercuri, 5 august 2009

Nuanţe şi alte efemeride

Azi...S-a mai răcorit, am avut parte şi de un picuţ de ploaie, deşi în apartament e încă zăpuşeală. Cînd am ieşit de la birou tocmai începuse o ploaie mocnită şi m-a izbit violent mirosul, de fapt mirosurile, un cocteil din care nasul meu încerca să distingă, să separe, să eticheteze (bleah pentru eticheteze). Mirosea a pămînt umed, a frunze rîncede, a verdeaţă prăfuită, a prea cald, a fum - poate de frunze arse cine ştie de pe unde şi încă a ceva acrişor şi greu de definit, a fructe intrate în putrefacţie, a excremente de păsări, a ţărînă muiată şi atunci am remarcat cît fusese de dorită ploaia, în mod paradoxal nici o umbrelă deschisă.

Şi deodată în mintea mea a răsunat o frază – "sînt lovit mortal de cele mai mici nuanţe" – şi mi-am spus, o da, perfect adevărat, dar cine a spus asta, e o chestie care mi se potriveşte perfect dar e prea deşteaptă pentru mine şi totuşi cine o fi spus-o. Evident, primul lucru pe care l-am făcut odată ajunsă acasă a fost să-mi dau în google şi drăguţul nu m-a dezamăgit nici de data asta. Prima din capul listei era nu altceva decît o însemnare mai veche a...mea, ca să vezi dom’le, carevasăzică e adevărat, adică, unu, chiar mă încadrez în adevărul sus-menţionat şi doi, adică, e şi o chestie care se întîmplă ciclic de bună seamă, adică există aşa nişte sezoane în care ar trebui să nu scot nasul pe-afară că-s în pericol de accidentare morTală , nuanţe şi detalii ameninţînd periodic la deplinătatea fiinţei mele. Şi da, citatul era din Stendhal dar e un citat citat, eu l-am întîlnit pe la Aurel Dumitraşcu, google mi-a amintit.

Iar în maşină (maxi-taxi), neaşteptat de lejer pentru ora aceea n-am putut să nu remarc doamna cu părul mov-că(tră)nit şi faţa profund dezgustată, la coborîre şi-a întins indexul moralizator spre o altă doamnă tot în vîrstă aşezată pe primul scaun de lîngă uşă: te-am văzut ce-ai făcut în piaţă, să-ţi fie ruşine. Şi-a coborît iute fără să mai acorde dreptul la replică.

Vizavi de scaunul ei e o tinerică căreia aproape că i-aş fi putut ierta stridenţa unei poşetuţe sclipicios-argintie asortată la bermude şi şlapi dacă nu ar fi fost rozul pedichiurii , un roz care făcea să-mi ţiuie timpanele.

În dreptul meu e un personaj inedit şi spre el îmi concentrez atenţia pînă la capăt. E un moşuleţ firav, brunet şi mustăcios, ai impresia că dacă sufli spre el se risipeşte ca o păpădie. Îl studiez atentă, de la picioare în sus. Pantofi maronii, ciorapi negri, pantalon maronii cadrilaţi de stofă, cămaşă roz-liliachiu, curată şi apretată. Un chimir lat de piele cu ţinte auriu-şters şi...piesa de rezistenţă, o uriaşă pălărie neagră de piele, cu şnururi şi ţinte, iţi dai seama de departe că pălăria e mîndria şi orgoliul lui. Greu de precizat, dacă mă gîndesc bine, dacă pălăria cu pricina e o piesă autentică sau un mare kitsch. Şi nici nu contează pînă la urmă. Se pregăteşte de coborîre. Îşi aduce bagajele rînd pe rînd spre uşă pe urmă, deodată, îi îndeasă şoferului în braţe o pungă mare cu piersici şi caise. Urmăresc mimica şoferului. E surprins, s-a înmuiat brusc, probabil nu i se întîmplă des să primească daruri de la călători. Acum glumesc amîndoi. Moşul coboară şi înainte de a trînti portiera, şoferul îi spune: ei, o să vă fur pălăria. Moşul bîiguie ceva, nu mai înţeleg ce, şi rîde. Îţi dai seama că e fericit. De fapt, acum zîmbim toţi trei.

În cele din urmă cobor şi eu. În maşină rămîne doar şoferul cu piersicile sale. Aerul miroase sărat a mlaştină sau a mare, iar dacă mă uit spre dealul Galăţii, aşa, cu verdele pădurii şi aerul ceţos şi-nvăluit mi-aş putea închipui că-s la munte. Şi plouă mărunţel iar din asfalt iese abur fierbinte. Sînt totuşi acasă.

sâmbătă, 1 august 2009

Mansarda cu păsări

ce să fac? trebuia să numesc şi postarea asta cumva!

Îmi place S. De fapt, îmi place inteligenţa lui S. Şi dincolo de avertismentul agăţat la vedere [pe post şi de filtru pesemne - gen atenţie, cîine rău], de agresivitatea afişată ostentativ transpare un bun simţ autentic, un bun simţ ţărănesc cumva. Mulţi dintre cei cu care intră în contact nu reuşesc să treacă de primul strat, rămîn încleiaţi de aparenţe ca muştele (erau pe vremuri fîşiile alea înfioratoare de hîrtie lipicioasă care se atîrnau prin camere, de vreo lustră eventual, capcane rudimentare pentru muşte, de fapt contra lor – rudimentar şi eficient – cîh!), mă amuză cum sar, în fond procedînd aidoma, dar în numele unei sanităţi aşa-zis morale, în numele unor veleităţi descoperite ad-hoc, donchiujoţi de 10 bani bucata, haha.
Asta nu înseamnă că nu ţin cont de avertisment, menţin distanţă prevăzător-regulamentară, nu de alta, dar nu se ştie niciodată. S. e un artist. De fapt, mi se pare că e condamnat să fie, chiar şi în ciuda lui însuşi, un artist. Vinovat de inteligenţă şi de prea multă simţire. Păzea, s-ar putea să muşte.


Aaaa, tocmai mi-am amintit. În vis am urcat pe acoperişul unui bloc. Un fel de mansardă neterminată, o jumătate din suprafaţă avea acoperiş, cealaltă parte, liberă - neterminat, părăginit, intenţionat aşa, nu ştiu. Am scos capul printre nişte leaţuri. Sus, cerul limpede, de un albastru neverosimil. O pasăre mare, un vultur sau altă pasăre de pradă, am gîndit, plana sus de tot, apoi şi-a schimbat direcţia către mine. Mai încolo am observat o bufniţă alb-cenuşie, lucru care m-a mirat şi mai mult. Şi încă o pasăre, neidentificată, probabil cea pe care am vazut-o în Groningen, pe malul unui lac. Ce-s cu toate păsările astea? mă-ntrebam. Cînd să plec de-acolo am observat cîteva apartamente, nişte încăperi de fapt, cu uşile deschise. Am privit curioasă, nu le observasem cînd am urcat, erau camere în care mi-ar fi plăcut să locuiesc. N-am intrat în nici una, am coborît.
Mi-e dor de casele impozant-monumentale din visele mele. Normal că în visul ăsta nu mă puteam mulţumi cu o simplă cameră la mansardă.
Atît acum.

Citesc de pe un site. Ai, ai! Ce de texte au unii în cap! Iar dintre ele unele sînt chiar frumoase, chiar dacă nu-s decît din categoria celor de îmblînzit fluturii. Şi iar îmi vin titluri în minte.
Îmblînzitorul luminii – uuu, sună a film gen Xena, prinţesa războinică sau Nemuritorul . În fine!
Dresorul (nu-mi place dresorul, îmi trebuie ceva mai cald), îmblînzitorul de bestii – ee, dacă ar fi să-mi propun drept scop ...să îmblînzesc direct dresorul-îmblînzitor de bestii? Un shortcut; ce să mă mai complic cu mărunţişuri?
Bat cîmpii.


şi asta-i pasărea neidentificată:


Poveştiri din Tura-Vura

În sfîrşit, am dormit şi eu. Poate că avea dreptate V., concediul nu mi-o fi priind. După atîtea şi atîtea nopţi insomniace, şi după doar cele două ore de (ne)somn din noaptea trecută, o zi de job fără nimic semnificativ, fără măcar muncă...; o oră somn profund pe seară (crezut...”vai mie”! dar nu fost aşa), somn continuu-odihnitor după ora 1. Trezit matinal, cap limpede – de necrezut - , cafea aromată, niam-niam, luat pulsul atmosferei: bun şi-aşa, înnourat, un pic de răcoare, niscaiva pulsiuni prin oase, las’ că trece...

Deja august şi miroase a toamnă. Cînd trecu şi vara asta?

Maminka, matinală şi grijulie se-anunţă cu bunătăţi: vrei să trec să-ţi aduc? Cum să nu, mam’, m-ai întrebi? Dacă asta înseamnă să nu mă apropii de propria bucătărie încă o zi, bucuroasă...

Oare cum o fi să nu te afli veşnic sub semnul lui acum şi aici? Mă gîndesc şi la balanţa minunată ce-am cunoscut nu demult, acum sus, în ruptul cerului, mîine aliniind indian furnicile din iarbă. Duşuri scoţiene pentru berbecii nebuni şi năvalnici, determinaţi – ca să zic aşa – la detaşare forţat-consimţită, la autoevaluarea din tavan. Lucru ultraminunat cît mai miroase încă a experiment, a posibilitate, a-ceva-nou-de-explorat. Dacă persistă, mă sinucid - cu o supradoză de autopersiflare, poftim. Sau de cotidian.

Colecţionez, chiar şi fără să caut, poveşti. Poveşti cu şi despre oameni. Mă repet, mă repet, mă repet. Nu încetează să mă uimească.
Bunăoară, aud despre dna X, femeie arătînd încă trăznitor la vîrsta ei, că a divorţat. Dar nu oricum, ci musai ca într-o telenovelă fantastică şi, oricum, e ştiut doar că viaţa bate de deparrrte filmul. Doamna singură de 43, cunoaşte tip compatibil 8 ani mai tînăr, nu contează. Văzut, plăcut, luat, trăit - mai mult sau mai puţin fericiţi - vo 9 anişori să zicem. Cînd ajunge într-un sfîrşit şi mnealui pe la vo 43 îi cade cu tronc una care e alta. Dispare subit şi succint de la domiciliu mai multe luni nenumărate; prima doamnă dată de ceasu morţii angajează detectiv care vine cu probe şi punctul pe I. Divorţ. Lacrimi. Ex-ul se pomeneşte cu-un copil după care se însoară cu cealaltă. Se însoară el dar ...nu se poate rupe de exa, na, revine , pupături, lacrimi, declaraţii. Fosta devine Amanta şi numai că nu-i botează copilul. E fericită cînd la drum de sară îi pică la aşternut craiul de verde. E mulţumită şi aşa. L-ar ierta oricînd numai să se întoarcă. Şi-acum eu ce să mai înţeleg? Iubire, laşitate, teama de singurătate, dulce răzbunare tardivă, toate la un loc?

Undeva mai aproape de mine se petrec drame. O veste de la serviciu, cutremurătoare. Soţia unui coleg a fost ucisă. Se spune că cel care i-a crăpat capul cu bestialitate era chiar fiul, adolescent de 13 ani. Mintea mea, dar ce mintea mea, mintea omenească refuză să creadă aşa ceva. Pe ea nu o cunoşteam, îl ştiu doar pe M., de vreo 20 de ani poate, îl ştiu nu înseamnă însă decît adunate cîteva impresii, artificiale, fugare, atît cît surprinde ochiul-blitz în rare ocazii. Îmi mai amintesc un amănunt care la vremea respectivă mi se păruse hilar şi ridicol, el, proaspăt tătic, agitîndu-se şi dînd telefoane peste telefoane ca să cumpere o...capră. O capră ca să-şi hrănească fiul cu lapte de capră, acel fiu despre care azi se vorbeşte că şi-a omorît cu bestialitate mama. Refuz să cred şi pînă nu se vor dovedi faptele mai bine nu cred nimic. Şi ce e mai tulburător, nu-mi pot imagina prin ce trec acei oameni. Pot încerca să literaturizez asupra subiectului, dar nu pot, [sau mi-e teamă (?)] să-mi imaginez cu adevărat ce e în sufletul lor, al bărbatului de 40 de ani, al fiului-adolescent de 13 ani şi al unei fetiţe superbe (zice lumea) de 5 ani, a cărei viaţă nu va mai fi niciodată la fel ca şi pînă acum.


Sau altul. Atins pesemne de criza lui spre patruzeci. Provine dintr-o familie bisericoasă, mai ales tatăl. Crescut spartan, şi-n principii. Cîntăreţ în corul bisericii. Căsătorit de-un deceniu şi ceva cu o profă de religie. Copii la activ, doi. Sau aproape. Unul spre vine. Şi vine ispita şi piatra de încercare. Se aciuează în casă cumnăţica. Gaşca rîde. Zice de Y că dormeau trei în pat. El la mijloc, între cele două surori. Dar eu nu cred asta. Însă se-ntîmplă ceva şi uite că nevasta intră la idei şi trece la represalii. Îi cere surioarei, poate pe un ton cam ascuţit, să dispară. Numai că domnului nu-i e pe plac atîta neospitalitate. Aşa că nu poate altceva să facă decît să-i aplice nevestei o sfîntă de corecţie. Urmarea? Divorţul, bineînţeles. Ca să rămînă cu surioara, că pînă la urmă, doar tot în familie rămîne.

Şi cînd te gîndeşti că toţi sîntem unul şi ca unul toţi. Oare normalitatea e o lume nebună, nebună, nebună?

joi, 30 iulie 2009

Bilănţişor

Pauză lungă şi revenire. Gata! se gată şi concediul ăsta, rămîne, ce rămîne? decît revenirea la roboticăiala de zi cu zi şi aşteptarea următorului. Realist şi fără multă filozofie.
Bilanţ scurt şi cuprinzător? Doar scurt:
1. Melanj benefic de acalmie, toleranţă şi jemanfişism, cu alte cuvinte o zamă călduţă din zona crepusculară a lui nici prea prea nici foarte foarte. Ce-i diferit aici e că n-am nici o părere.
2. Caniculă, insomnii la greu, revenit vise ciudăţele, îmbucurător, aplaudat.
3. Cetit şi nu prea, frunzărit reviste şi nu prea, bucătărit numai în stare de urgenţă, hrănit vara asta cu îngheţată la prînz şi bere rece seara. Altfel, picioare pe pereţi şi ochi în tavan. Prea.
4. Infuzie de verde adică tot tacîmul, flora şi fauna de rigoare, sorbit, resorbit, absorbit liniştea prin toţi porii. Linişte compusă din: toate foşnetele copacilor (cu eticheta înfiptă ecologic în carnea copacului – capsat – se putea şi mai rău), din toti cucii, guguştiucii şi alt păsăret din zonă, bonus – viaţa secretă a veveriţelor. Şi constatare: veveriţele nu apar aleatoriu, în calea oricui. Ele aleg.
5. Şi mai ales mîinile şi voinţa lor secretă, aparte, viaţa proprie a mîinilor trădătoare...
6. Personaje noi, oamenii sînt ciudaţi dar atît de interesanţi , fiecare din ei un alt unghi din care să priveşti lumea. Ochii mari, mai deschişi decît oricînd, îmi doresc să iau ce-i mai bun din fiecare întîmplare şi las să se întîmple fără a-mi mai aroga preocupările de creator. Să fie!
7. Între 6 şi 10 şir lung de vise. Trei vise sau trei episoade ale aceluiaşi vis, continuat după scurtă pauză publicitară. Sau poate acelaşi vis lung întrerupt de flashuri de conştienţă în care îmi spuneam să nu-l uit, să mi-l reamintesc. Senzaţie? Inefabil, indescriptibil, dacă s-ar întîmpla..., din ăla, cu zîmbet tîmp pe faţă toată ziua. Ei, şi?
8. Mi s-a făcut lene. Şi-ar mai fi totuşi.

miercuri, 29 iulie 2009

!



de notat doar că ieri a fost o zi...minunabilă. iar despre o zi minunabilă e inutil să mai adaugi altceva.

sâmbătă, 25 iulie 2009

Hăhă

Talmeş-balmeş. Titlul însemnării, motoul zilei sau harababura din capul meu temporar. M-am culcat dimineaţă, m-am trezit olecuţă mai încolo, am dormit două ore dar am visat pe puţin cinci, casa era cît un palat perfect rătăcibil, oameni care vin şi pleacă regăsiţi într-o combinaţie cum numa-n vis se poate întîmpla, ţînţari profund antipatici cu aspect de scorpion şi picioroange de păianjen, un urs scăpat de sub control plimbîndu-se de nebun prin casapalat cu scările eilui monumentale cu tot ca pe Uliţa Mare, asta e simplu, ştiu de unde vine, cineva a spus frumos despre urşii bruni care sublimează în egrete, vezi că mi-am amintit? consens unanim şi autosechestrarea tuturor personajelor mele onirice îndărătul unei uşi apărată vitejeşte – la o adică – şi proptită oarecum bine – cu fundu - suspomeniţilor, ca şi cum ursu n-avea altă treabă...Aaaaa, şi maică-mea, (r)aliată cu Musiu, de cînd pactizezi tu, maman, cu duşmanu? Başca două nume. Sau ce-or mai fi, Laura Danzig şi Hăhă, acum ce fac cu ele, îmi stăruie în minte obsedant, poate dacă apucam să dorm mai mult visam şi continuarea, aşa, m-am procopsit cu încă o obsesie care pe deasupra mai şi seamănă teribil cu rînjetul fără pisică din Alice în Ţara Minunilor.
M-am trezit, am scuturat aici firmiturile visului, am băut o ceaşcă de cafea, am vrut să admir răsăritul ca... na, acum era ocazia, din păcate se răsărise deja de vreo oră, am admirat dintr-un ochi ş-o minută dimineaţa şi pe omul care pescuieşte cu plasa în Bahlui – o apă precum îi e şi numele – dar nu-mi închipui ce pescuieşte, poate aspiră la peştişorul de aur, şi pe tantea pe care o alergau trei cîini, de bună voie şi nesilită de nimeni, ba încă şi cerul, deşi n-a plouat e curat şi spălăţel ca după ploaie, măcar e răcoare şi se trag clopotele la biserică, mă uit în calendar, zice tot concediu şi duminică, ora 7,25, mai beau o cafea şi merg să mă culc, cu puţin noroc poate mai urmează.