Prima ninsoare

astăzi e una din zilele acelea în care totul este posibil şi

totul se întîmplă.

sufletul nu-mi mai încape între coaste,

dă pe dinafară, irumpe şi zboară îmbrăţişînd lumea toată.

în casă e cald şi bine, afară toamnă tîrzie şi ploaia,

aici lumile mele multicolore ,

afară tot lumea multicoloră şi eu, aceeaşi.

astăzi Cerul mă iubeşte şi-mi face semn din ochi, îmi spune,

încearcă, păşeşte, orice vei vrea îţi este dinainte dăruit.

şi lista mea e lungă-lungă, n-aş şti cu ce să încep,

azi nu sînt permise meschinele calcule,

statistici şi probabilităţi de eficienţă maximă,

azi închid ochii şi scot unul cîte unul,

bileţele norocoase,

miracole pe cale să se înfăptuiască, aleatoriu,

între timp visele s-au transformat în fulgi, şi uite,

e prima ninsoare, iubite, ori

îngerul ne-a atins cu suflarea în trecerea sa peste lume,

un lamulţiani îngeresc e sărbătoarea iubirii altfel,

dăruită,

e ziua noastră, şi ziua, şi tot restul zilelor,

iar gîndurile mele ţes cuvinte şi binecuvîntări din preaplinul,

fie ca ele să meargă depaaaarte,

hăăăăt depaaaarte,

atingere şi lumină,

iubire tuturor celor din cale,

mulţumesc!

Lişman

Lişman nebunuuul
trageee cu tuuunul
pîn la oraaa unu

Eee, cine-şi mai aminteşte de Lişman? Oameni-hîrciogi cum sîntem, ne-am obişnuit să adunăm şi să tot adunăm, nu numai lucruri, obiecte de tot felul care ar fi posibil să ne trebuiască vreodată şi...Doamne fereşte, nu care cumva să n-avem pe ce pune mîna? Adunăm pe deasupra şi cuvinte, expresii, imagini, legende, citate celebre şi cîte şi mai cîte şi... de cîte ori se iveşte ocazia cităm cu un aer atotştiutor dar, mai ştie oare cineva care şi de pe unde s-a născocit? În paranteză fie vorba, toată lumea pomeneşte de declaraţia drepturilor omului, de exemplu, dar cîţi au citit oare respectiva declaraţie? E pour si muove, to bee or not too bee, zarurile au fost aruncate, un regat pentru un cal şi nu are rost să continui, aaa, Freud, cîţi oare din cei ce-l pomenesc/citează l-au citit/studiat într-adevăr?

Dar să revin la Lişman al nostru, al nostru al ieşenilor adică, sigur unii îşi mai amintesc de el. Omul devenise o legendă chiar de atunci, din copilăria mea, era o figură stranie şi exotică în acelaşi timp, sau cel puţin aşa şi-l aminteşte memoria mea de acum, aşa îl percepeam şi atunci, copil fiind. Pe oriunde trecea îl însoţea o aură de legendă şi mister, pe lîngă alaiul nelipsit al ţîncilor din cartier care, în urma lui, la o distanţă eliminînd totuşi orice riscuri neprevăzute, îl însoţeau cîte o bună bucată de drum urlînd cît îi ţinea gura

Lişman nebunuuul
trageee cu tuuunul
pîn la oraaa unu

De cele mai multe ori el trecea impasibil, ai fi zis că e surd şi mut, că realitatea imediată e un vis, în lumea lui nimic nu-l putea atinge, realitatea lui fiind visul, ori, cine ştie cum va fi arătat cu adevărat lumea lui? Alteori însă, lua o expresie fioroasă, se întorcea spre ceata dezlănţuită în urma lui, îşi agita înfricoşător braţele proferînd ameninţări spre deliciul ţîncilor a căror dezlănţuire atingea paroxismul.
Însă niciodată nu s-a lăsat cu victime din cîte ştiu eu.

Omul îşi vedea de drumul său, cu privirile în jos, scufundat cu totul în gîndurile sale, trăgînd după el căruciorul hodorogit încărcat cu tot felul de hîrburi adunate de prin gunoaie, către malul Bahluiului, unde, se ştia, peste pod, înspre Galata , sub deal, şi-ar fi avut, pare-se, bordeiul.
Nu-l văzuse nimeni, desigur, dar toată lumea ştia.

Aşa cum toţi ştiau adevărata sa poveste.

Că n-ar fi fost pierdut cu duhul, cum se arăta, ci doar mima nebunia din cauza băieţilor aceia înalţi cu frumoşii lor ochi albaştri; că n-ar fi fost, nuuu, nici pe departe, sărac lipit şi că veşnica lui preocupare de a aduna ciurucuri era doar faţadă, că sub bordeiul său ar fi fost îngropate comori...
Mai era şi varianta că destinul l-ar fi îngenuncheat aducîndu-l în condiţia jalnică în care era după ce înainte fusese un domn, unul din acei intelectuali cărora nu prea le treceai de dinainte, ba se ştia chiar că ar fi fost un mare matematician, dar că după un mare necaz, poate chiar moartea unui fiu, ar fi pierdut totul ajungînd să trăiască în bordeiul acela pe jumătate îngropat în pămînt.
Şi poate că şi mai multe se spuneau despre el dar nu mi le mai amintesc eu acum.

Cert este că a rămas în tradiţia locului, este încă pomenit şi răspomenit şi acum, după cel puţin 30 de ani de cînd eu am luat cunoştinţă de existenţa sa; tinerii de acum nu mai ştiu cine este acel Lişman cu care îi compară părinţii sau bunicii atunci cînd îi ceartă pentru obiceiul de a aduna tot felul de lucruri (nefolositoare), comparaţie cu vădită conotaţie negativă, desigur.

Cine va fi fost el, Lişman, ce va fi fost viaţa lui, nu se mai ştie şi taina vieţii sale a fost îngropată odată cu el, pentru că, probabil omul a murit demult, era destul de în vîrstă încă atunci cînd l-am văzut prima dată.
Şi nici nu ştiu dacă aş mai vrea ori dacă ar mai folosi cuiva aflarea adevărului cel adevărat despre el.
Pentru că el, Lişman, nici măcar nu a murit, şi nici nu ştim măcar cu siguranţă dacă a fost cu adevărat atît timp cît el este încă prezent în memoria unei bune părţi a ieşenilor, un simbol şi o legendă vie, efigie a unor vremi trecute.

Mesajul din sticlă

Am găsit un fragment minunat, o linguriţă de optimism condensat care linguriţă mă tot străduiesc s-o împart cu voi, cei care vă rătăciţi prin paginile mele. Şi dacă tot sîmbăta a trecut, duminica dusă-i şi ea - atunci musai că e numai bun (optimismul) pentru un început de săptămînă minunată
în ciuda cerului de ploaie şi de ninsoare, răcorelii care muşcă din degete, aerului ceţos şi galben care-ţi umple nările şi a unei dureri rebele de cap, semn că mai e, că mai sînt, că-l mai am şi că sînt vie, aşa că

e bine
e bun
e frumos
aşa trebuie să fie


Ceea ce a existat trebuie să dispară din nou. Tinerii şi tinerele pleacă toţi spre locul unde au fost sortiţi; soarele răsare în zori şi coboară la apus, în spatele colinelor. Bărbaţii zămislesc şi femeile nasc. Copiii, şi ei, merg acolo unde trebuie să meargă. Aşa că fii fericit! Vino, ai înaintea ta miresme şi parfumuri, ca şi flori pentru braţele şi sînul iubitei tale. Vino, cîntecele şi muzica te aşteaptă. Lasă deoparte orice grijă; nu te gîndi decît la bucurii pînă cînd vine ea, ziua aceea, ca să cobori în ţara ce iubeşte doar liniştea.

dintr-un poem antic egiptean

Percepţii de marţi

Încă de la primele ore ale zilei, impresia, persistentă, că nimic nu este suficient de important, de copleşitor, ori demn de reţinut pentru mica eternitate a virtualităţii.

Şi asta nu pentru vreun motiv de cenuşiuri d’ale sufletului, ori de melancolii proaspăt sosite cu valul ăsta de ger.
Nu, nimic din toate astea, ba dimpotrivă, aş zice, deşi, nu ştiu dimpotriva cui.

E o senzaţie de împlinire prin înrădăcinare, prin ancorarea puternică în realitatea acestei zile friguroase în care neîntîmplîndu-se nimic esenţial se întîmplă de fapt totul sau măcar viaţa lui acum şi aici.
Sărbătorile vin!

Parfum de toamnă cu miere

După ce ai plecat am intrat din nou în cameră.
Şi m-a izbit un sentiment ciudat, totul era atît de altfel, de diferit decît pînă atunci. O şuviţă de lumină strălucitoare pătrunsese prin ochiul de geam rămas nedescoperit de jaluzele şi îmbrăca totul într-o astfel de lumină, mult mai caldă, mai intimă, mai sărbătorească.

Poate că nu lumina era cea care făcea ca totul să pară diferit, poate că florile, poate că iarna care a venit brusc, azi-noapte, poate că parfumul tău care persista în încăpere, poate că şi noi...

Aerul era transparent şi strălucitor, mirosea a miere topită şi a lumină , a scorţişoară, a cafea şi a crizanteme, un parfum insinuant şi cotropitor, un parfum onctuos şi translucid, de mătase şi ciocolată amăruie...

Aşa miroase dragostea... aşa miroase povestea noastră, ştii?