Jurnal cu ploi şi pisici de august

O cafeaaa! Mai întîi o cafea, vă rog! Aşaaa! Şi acum să văd cum pot scrie cu picioarele pe pereţi. Zgîtia asta de pisic pe care l-am cules ieri din stradă nu are astîmpăr. Gleznele mele bîţîind sub birou îl fascinează, drept pentru care se aruncă orbeşte asupra lor înfigînd gheruţe subţirele de sîrmă. Pe urmă îşi lipeşte boticul julit încercînd să prindă cu dinţii o bucăţică de pulpă. Mmmm...nesătulul! flămînd ai mai fost, pişcot.

Păi să revenim la ziua de ieri. Faptele au fost astfel: citisem în seara dinainte însemnarea Almei despre ultimul pisic găsit. Ieri dimineaţă cînd am ieşit din bloc să merg spre serviciu mă gîndeam la asta şi la cum de găseşte ea toate animăluţele astea năpăstuite şi cum de mie nu-mi ies în cale decît pisici dolofane care tronează imperial prin faţa cîte unei scări de bloc, pisici care se vede de la o poştă că-s răsfăţate şi ultra-alintate de tot blocul.

Buuun! Şi cînd ajung la policlinică, între timp se pornise o ploaie mai adevărată, un mîţ mic, ciufulit, muiat de ploaie, răpănoşel şi vai de mama lui se ia după mine şi mă urmează cum-necum, pe scări. Întîi l-am depăşit, da’ pe urmă nu ştiu ce gînd mă făcu să mă-ntorc după el şi să-l culeg în palmă. L-am luat sus în birou, am început să caut nişte papa-bun pentru pisoi dar nu prea am găsit, pînă la urmă am închipuit o zemuşoară din lapte praf dizolvat în apă, niscaiva pîine muiată şi...a mers. A limpăit ca un flămînd ce era vro trei porţioare, mai mult supt decît mestecat după care, i-am închipuit într-o cutie din care am evacuat topurile de hîrtie, un culcuş. A dormit ca un prunc pisicesc vro două ore, după care, liniştit, sătul şi odihnit, a zbughit-o d-acolo şi s-a pornit să cerceteze toate cotloanele biroului meu (şi avea ce cerceta). Din cînd în cînd mă privea aşa, într-un fel care te făcea să crezi că ştie mai multe decît spune, dar am intuit totuşi: aproape că trecusem testul, fusesem adoptată.

Ce mai puteam să fac? Acolo nu-l puteam lăsa de vineri pînă luni. Să-l las iar pe drumuri, n-aveam inima asta, l-am luat acasă. Un ghem prizărit, alb cu urechiuşele şi codiţa şi o pată cenuşie şi botic julit mai demult, acum aproape vindecat pare-se, cine ştie pe unde îşi va fi băgat năsucul curios sau ce-o fi păţit.

Cred că are în jur de o lună, o lună jumate şi nişte ochişori de lapte (încă) de un gri-cenuşiu-albăstrui. Iar dumnealui pisicu’ şi-a dat tot concursul să mă impresioneze: a priceput din prima care-i regula casei, a învăţat rapid drumul pînă la cutiuţa cu nisip de la toaletă, farfuriuţa cu mîncare la bucătărie, restul e...cîmp de cercetat cu atenţie maximă. Ah!! Da, era să uit: florile. Astea nu prea au scăpat nesmotocite. Dar asta doar aşa, ca să se vadă şi să se ştie cine-i noul stăpîn.

Încă nu ştiu cum să-l numesc, singurul nume care mi-a venit în minte şi mi se pare că i se şi potriveşte e...Matei. Dar mă mai gîndesc.

Şi mă mai gîndesc, felul în care mi-a ieşit în cale imediat numai ce gîndul am gîndit într-o zi de vineri, n-o fi şi ăsta vreun semn?


P.S. foto pisic înainte de băiţă, după, va urma