Poveştiri din Tura-Vura

În sfîrşit, am dormit şi eu. Poate că avea dreptate V., concediul nu mi-o fi priind. După atîtea şi atîtea nopţi insomniace, şi după doar cele două ore de (ne)somn din noaptea trecută, o zi de job fără nimic semnificativ, fără măcar muncă...; o oră somn profund pe seară (crezut...”vai mie”! dar nu fost aşa), somn continuu-odihnitor după ora 1. Trezit matinal, cap limpede – de necrezut - , cafea aromată, niam-niam, luat pulsul atmosferei: bun şi-aşa, înnourat, un pic de răcoare, niscaiva pulsiuni prin oase, las’ că trece...

Deja august şi miroase a toamnă. Cînd trecu şi vara asta?

Maminka, matinală şi grijulie se-anunţă cu bunătăţi: vrei să trec să-ţi aduc? Cum să nu, mam’, m-ai întrebi? Dacă asta înseamnă să nu mă apropii de propria bucătărie încă o zi, bucuroasă...

Oare cum o fi să nu te afli veşnic sub semnul lui acum şi aici? Mă gîndesc şi la balanţa minunată ce-am cunoscut nu demult, acum sus, în ruptul cerului, mîine aliniind indian furnicile din iarbă. Duşuri scoţiene pentru berbecii nebuni şi năvalnici, determinaţi – ca să zic aşa – la detaşare forţat-consimţită, la autoevaluarea din tavan. Lucru ultraminunat cît mai miroase încă a experiment, a posibilitate, a-ceva-nou-de-explorat. Dacă persistă, mă sinucid - cu o supradoză de autopersiflare, poftim. Sau de cotidian.

Colecţionez, chiar şi fără să caut, poveşti. Poveşti cu şi despre oameni. Mă repet, mă repet, mă repet. Nu încetează să mă uimească.
Bunăoară, aud despre dna X, femeie arătînd încă trăznitor la vîrsta ei, că a divorţat. Dar nu oricum, ci musai ca într-o telenovelă fantastică şi, oricum, e ştiut doar că viaţa bate de deparrrte filmul. Doamna singură de 43, cunoaşte tip compatibil 8 ani mai tînăr, nu contează. Văzut, plăcut, luat, trăit - mai mult sau mai puţin fericiţi - vo 9 anişori să zicem. Cînd ajunge într-un sfîrşit şi mnealui pe la vo 43 îi cade cu tronc una care e alta. Dispare subit şi succint de la domiciliu mai multe luni nenumărate; prima doamnă dată de ceasu morţii angajează detectiv care vine cu probe şi punctul pe I. Divorţ. Lacrimi. Ex-ul se pomeneşte cu-un copil după care se însoară cu cealaltă. Se însoară el dar ...nu se poate rupe de exa, na, revine , pupături, lacrimi, declaraţii. Fosta devine Amanta şi numai că nu-i botează copilul. E fericită cînd la drum de sară îi pică la aşternut craiul de verde. E mulţumită şi aşa. L-ar ierta oricînd numai să se întoarcă. Şi-acum eu ce să mai înţeleg? Iubire, laşitate, teama de singurătate, dulce răzbunare tardivă, toate la un loc?

Undeva mai aproape de mine se petrec drame. O veste de la serviciu, cutremurătoare. Soţia unui coleg a fost ucisă. Se spune că cel care i-a crăpat capul cu bestialitate era chiar fiul, adolescent de 13 ani. Mintea mea, dar ce mintea mea, mintea omenească refuză să creadă aşa ceva. Pe ea nu o cunoşteam, îl ştiu doar pe M., de vreo 20 de ani poate, îl ştiu nu înseamnă însă decît adunate cîteva impresii, artificiale, fugare, atît cît surprinde ochiul-blitz în rare ocazii. Îmi mai amintesc un amănunt care la vremea respectivă mi se păruse hilar şi ridicol, el, proaspăt tătic, agitîndu-se şi dînd telefoane peste telefoane ca să cumpere o...capră. O capră ca să-şi hrănească fiul cu lapte de capră, acel fiu despre care azi se vorbeşte că şi-a omorît cu bestialitate mama. Refuz să cred şi pînă nu se vor dovedi faptele mai bine nu cred nimic. Şi ce e mai tulburător, nu-mi pot imagina prin ce trec acei oameni. Pot încerca să literaturizez asupra subiectului, dar nu pot, [sau mi-e teamă (?)] să-mi imaginez cu adevărat ce e în sufletul lor, al bărbatului de 40 de ani, al fiului-adolescent de 13 ani şi al unei fetiţe superbe (zice lumea) de 5 ani, a cărei viaţă nu va mai fi niciodată la fel ca şi pînă acum.


Sau altul. Atins pesemne de criza lui spre patruzeci. Provine dintr-o familie bisericoasă, mai ales tatăl. Crescut spartan, şi-n principii. Cîntăreţ în corul bisericii. Căsătorit de-un deceniu şi ceva cu o profă de religie. Copii la activ, doi. Sau aproape. Unul spre vine. Şi vine ispita şi piatra de încercare. Se aciuează în casă cumnăţica. Gaşca rîde. Zice de Y că dormeau trei în pat. El la mijloc, între cele două surori. Dar eu nu cred asta. Însă se-ntîmplă ceva şi uite că nevasta intră la idei şi trece la represalii. Îi cere surioarei, poate pe un ton cam ascuţit, să dispară. Numai că domnului nu-i e pe plac atîta neospitalitate. Aşa că nu poate altceva să facă decît să-i aplice nevestei o sfîntă de corecţie. Urmarea? Divorţul, bineînţeles. Ca să rămînă cu surioara, că pînă la urmă, doar tot în familie rămîne.

Şi cînd te gîndeşti că toţi sîntem unul şi ca unul toţi. Oare normalitatea e o lume nebună, nebună, nebună?