Nuanţe şi alte efemeride

Azi...S-a mai răcorit, am avut parte şi de un picuţ de ploaie, deşi în apartament e încă zăpuşeală. Cînd am ieşit de la birou tocmai începuse o ploaie mocnită şi m-a izbit violent mirosul, de fapt mirosurile, un cocteil din care nasul meu încerca să distingă, să separe, să eticheteze (bleah pentru eticheteze). Mirosea a pămînt umed, a frunze rîncede, a verdeaţă prăfuită, a prea cald, a fum - poate de frunze arse cine ştie de pe unde şi încă a ceva acrişor şi greu de definit, a fructe intrate în putrefacţie, a excremente de păsări, a ţărînă muiată şi atunci am remarcat cît fusese de dorită ploaia, în mod paradoxal nici o umbrelă deschisă.

Şi deodată în mintea mea a răsunat o frază – "sînt lovit mortal de cele mai mici nuanţe" – şi mi-am spus, o da, perfect adevărat, dar cine a spus asta, e o chestie care mi se potriveşte perfect dar e prea deşteaptă pentru mine şi totuşi cine o fi spus-o. Evident, primul lucru pe care l-am făcut odată ajunsă acasă a fost să-mi dau în google şi drăguţul nu m-a dezamăgit nici de data asta. Prima din capul listei era nu altceva decît o însemnare mai veche a...mea, ca să vezi dom’le, carevasăzică e adevărat, adică, unu, chiar mă încadrez în adevărul sus-menţionat şi doi, adică, e şi o chestie care se întîmplă ciclic de bună seamă, adică există aşa nişte sezoane în care ar trebui să nu scot nasul pe-afară că-s în pericol de accidentare morTală , nuanţe şi detalii ameninţînd periodic la deplinătatea fiinţei mele. Şi da, citatul era din Stendhal dar e un citat citat, eu l-am întîlnit pe la Aurel Dumitraşcu, google mi-a amintit.

Iar în maşină (maxi-taxi), neaşteptat de lejer pentru ora aceea n-am putut să nu remarc doamna cu părul mov-că(tră)nit şi faţa profund dezgustată, la coborîre şi-a întins indexul moralizator spre o altă doamnă tot în vîrstă aşezată pe primul scaun de lîngă uşă: te-am văzut ce-ai făcut în piaţă, să-ţi fie ruşine. Şi-a coborît iute fără să mai acorde dreptul la replică.

Vizavi de scaunul ei e o tinerică căreia aproape că i-aş fi putut ierta stridenţa unei poşetuţe sclipicios-argintie asortată la bermude şi şlapi dacă nu ar fi fost rozul pedichiurii , un roz care făcea să-mi ţiuie timpanele.

În dreptul meu e un personaj inedit şi spre el îmi concentrez atenţia pînă la capăt. E un moşuleţ firav, brunet şi mustăcios, ai impresia că dacă sufli spre el se risipeşte ca o păpădie. Îl studiez atentă, de la picioare în sus. Pantofi maronii, ciorapi negri, pantalon maronii cadrilaţi de stofă, cămaşă roz-liliachiu, curată şi apretată. Un chimir lat de piele cu ţinte auriu-şters şi...piesa de rezistenţă, o uriaşă pălărie neagră de piele, cu şnururi şi ţinte, iţi dai seama de departe că pălăria e mîndria şi orgoliul lui. Greu de precizat, dacă mă gîndesc bine, dacă pălăria cu pricina e o piesă autentică sau un mare kitsch. Şi nici nu contează pînă la urmă. Se pregăteşte de coborîre. Îşi aduce bagajele rînd pe rînd spre uşă pe urmă, deodată, îi îndeasă şoferului în braţe o pungă mare cu piersici şi caise. Urmăresc mimica şoferului. E surprins, s-a înmuiat brusc, probabil nu i se întîmplă des să primească daruri de la călători. Acum glumesc amîndoi. Moşul coboară şi înainte de a trînti portiera, şoferul îi spune: ei, o să vă fur pălăria. Moşul bîiguie ceva, nu mai înţeleg ce, şi rîde. Îţi dai seama că e fericit. De fapt, acum zîmbim toţi trei.

În cele din urmă cobor şi eu. În maşină rămîne doar şoferul cu piersicile sale. Aerul miroase sărat a mlaştină sau a mare, iar dacă mă uit spre dealul Galăţii, aşa, cu verdele pădurii şi aerul ceţos şi-nvăluit mi-aş putea închipui că-s la munte. Şi plouă mărunţel iar din asfalt iese abur fierbinte. Sînt totuşi acasă.